Frumosul natural şi frumosul creat – terapie pentru suflet –

D

espre frumosul natural sau frumosul de lângă noi au vorbit toţi marii esteţi în cele mai meşteşugite şi sublime cuvinte, dar subiectul nu poate fi conchis.

Despre frumosul creat, strecurat prin fondul lăuntric de gândire şi simţire a omului şi redat semenilor înnobilat cu splendoarea sublimului şi candoarea sufletului său, de asemenea, s‑au scris numeroase studii dar exegeţii sunt departe de a epuiza subiectul.

Dar dacă despre aceste două forme ale frumosului esteticienii au vorbit şi au scris diferit, au ajuns totuşi şi la o concluzie comună: indiferent de forma lor, trebuie să încânte ochiul şi auzul, să fie desfătări ale minţii şi ale sufletului, să nu agreseze spiritul.

De‑a lungul timpului, indiferent de nivelul său de cultură, printr‑o intuiţie nativă, omul a ştiut să extragă din universul său apropiat chintesenţa creaţiei:

„Mândro din dragostea noastră

A‑nflorit un pom pe coastă”

Auziţi cum zice versul? În numai câteva cuvinte este redată o adevărată icoană picturală, creată din ce?: „Din dragostea noastră”…

Iată cum omul simplu, în puritatea eului său, a sesizat cum micul său univers consimte la arderile sale intime şi îi devine aliat în dragoste.

Despre frumosul ca terapie pentru suflet şi prin extensie pentru trup, ne v‑a vorbi într‑un interviu un tămăduitor al trupului şi al sufletului, medicul şi poetul Petru Blaj.

R: Domnule Petru Blaj, vă rugăm să contopiţi cele două calităţi ale dvs. de medic şi creator de frumos şi să ne spuneţi care credeţi că este rolul frumosului pentru armonia sufletului şi minţii omului?

Dr. P.B.: Vă pot spune că frumosul face parte din mintea şi sufletul nostru. Armonia unuia este şi armonia celuilalt. Raţiunea şi simţurile noastre caută frumosul în afară ca să nu‑l piardă pe cel dinăuntru. Am fost creaţi pentru frumos şi nu‑i putem rezista nicăieri în univers. Să mă explic. Cineva spunea: aş prefera urâţenia dacă n‑ar fi dezgustătoare. Aţi auzit bine, dezgustătoare. E cumva o dorinţă a acestui om să fie urâţenia dezgustătoare? E o hotărâre a noastră să ne placă frumosul? E un act de conştiinţă sau un plan decizional în forul volitiv al omului ca urâţenia să fie dezgustătoare iar frumosul irezistibil? Cu siguranţă nu. Nu ştim de ce frumosul e frumos şi urâtul e urât. Nu ştim de ce proporţia atrage şi disproporţia respinge. Nu ştim de ce echilibrul e superior dezechilibrului, perfecţiunea imperfecţiunii, armonia dizarmoniei, forma dismorfismului ş.a.m.d.. Şi totuşi ştim. Ştim că aşa am fost construiţi din proiect, printr‑un înscris genetic ireversibil, ca într‑un postulat fără scăpare, ca un determinism al sufletului încât acesta să tremure comme une feuille, ca o frunză, cuprins de friguri în prezenţa frumosului şi să se retragă în sine provocând o grimasă involuntară în preajma urâtului, a kitsch‑ului, a falsului, a răului.

R: Consideraţi că frumosul natural şi frumosul creat de om (muzica, pictura, sculptura, literatura, arta în general), ne pot ajuta să găsim în noi puritatea copilului care am fost odată?

Dr. P.B.: Există un ritual cultic al simţurilor şi raţiunii în întâlnirea cu frumosul, o descătuşare de frumos înspre frumos, o întâlnire hierogamică a elementelor creaţiei. Cel ce întruchipează Frumosul şi‑a amprentat numele în tot ceea ce a creat. (Urâtul nu este fiinţial, la fel şi răul – el este doar un accident, un accident prin cădere liberă, cum am spune noi medicii, cu consecinţe milenare dar nu veşnice). Nu numai că avem nevoie de frumos, dar nu putem trăi fără el. Din acest punct de vedere nu îmbătrânim niciodată, rămânem mereu „copilul de altădată” după expresia dvs., pe care nu‑l regăsim ci‑l împrospătăm. Din această cauză, iubitorul de frumos e frumos şi în felul cum întâmpină moartea.

R: Putem spune că trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul?

Dr. P.B.: Dacă sufletul cuiva e frumos, atunci da toată fiinţa lui radiază lumină, exact cum s‑a scris în vechime: Dacă ochiul tău este bun (iar binele cuprinde şi frumosul) tot trupul tău este în lumină, iar dacă ochiul tău este rău (chiar sănătos fiind) trupul tău e plin de întuneric. Am văzut zâmbet încântător la oameni cu feţe urâte, şi vorbe respingătoare la oameni cu chipuri frumoase. În ambele cazuri sufletul trece în umbră aspectul trupului. În fond, cred că Cehov (care avea şi cunoştinţe medicale) nu s‑a înşelat când a scris: „la om totul trebuie să fie frumos: şi faţa şi corpul şi sufletul.”

R: Consideraţi că arta e o depărtare de real şi o invitaţie de evadare în abstract?

Dr. P.B.: Poate nu întotdeauna în abstract ci şi în onirism, ficţiune, clar‑obscur etc. În toate timpurile omul a fugit de sine şi de realitate. Chiar activitatea exagerată este o fugă de realitate, „un joc secund” cum îi spunea I. Barbu. Nu existenţialiştii au inventat angoasa existenţială, poate că ei au descris‑o mai bine decât alţii, precum nici sintagma „realitatea crudă” nu am inventat‑o noi. Nu toată arta este abstractă. Evadarea în apolinic şi dionisiac nu naşte întotdeauna artă. Chiar dacă e abstractă sau nu, arta poate fi totuşi un loc de întâlnire, o răspântie, cum zicea Mircea Platon despre poezie. Doar că: „la răspântii întâlneşti fie cârciumi, fie troiţe”, când „furci ale pierzaniei”, când „răs‑cruci ale epifaniei”.

R: Creaţia artistică actuală, indiferent de forma sa, răspunde nevoilor de hrană spirituală a omului?

Dr. P.B.: Sufletele oamenilor sunt diferite ca de altfel şi oamenii înşişi. Principialul este diferit de sentimental iar pragmaticul este diferit de amândoi. În aceeaşi măsură şi hrana spirituală a fiecăruia este diferită. Vă pot da un exemplu din lumea fizică. În faţa unei mese îmbelşugate, frumos ornamentată şi într‑o atmosferă încântătoare principialul va spune: poftă bună! fiindcă pentru el binele primează. Sentimentalul însă va spune: poftă mare! aducând satisfacţia în prim‑plan după inima lui. Iar pragmaticul va rosti sec: Ia şi mănâncă! existenţa devansând orice prioritate. Deci tipul psihologic, cel de personalitate, diferenţele de stil, de caracter, de cultură, de tradiţii, toate acestea, duc la diversificarea artei ca suport spiritual pentru om.

R: Se spune că frumuseţea se află în ochii privitorului. Consideraţi că, în sens mai larg, omul de astăzi are capacitatea de a sesiza armonia unei creaţii, de a‑i descifra mesajul, sau are un circuit închis rezervat iniţiaţilor?

Dr. P.B.: Omul de astăzi, dacă este iniţiat, are toate şansele să descifreze mai multe valenţe ale unui mesaj artistic. De altfel opera de artă este cu atât mai valoroasă cu cât mesajul său este perceput mai variat. Inteligenţa nativă cu salturile sale intuitive nu e de lepădat, dar insuficienţa ei reclamă cultivare prin educaţie. Orice om care în copilărie a petrecut mai multe ore într‑un atelier de pictură şi sculptură, îşi aminteşte cu drag de momente ale creaţiei, preocupat fiind de cultul pentru frumos. Eu însumi cândva mi‑am dat seama că scriind poezie de fapt sculptam cuvinte sau pictam idei. Diferit era doar materialul de lucru, pe care îl schimbasem.

R: Am să vă citez o mărturie a lui Nichita Stănescu şi vă rog să o comentaţi: „Recent fiind în Munţii Vrancei, mi‑am fracturat un picior şi fiind eu izolat de un mijloc de transport apropiat, un ţăran mi‑a cântat din fluier în dreptul gleznei, spunându‑mi că durerea se îmblânzeşte prin cântec. Durerea se îmblânzeşte şi prin poezie. Poetul cântă prin poezie la osul rupt al existenţei.”

Dr. P.B.: De la harpa lui David sau a lui Orfeu şi până la meloterapia din zilele noastre nu mai încape îndoială că sunetele muzicii, armonia, ritmul şi tonalitatea lor au influenţă benefică nu numai asupra oamenilor ci chiar şi asupra animalelor şi nu vreau să stărui asupra acestui lucru. Am să insist puţin asupra sintagmei: „osul rupt al existenţei”. Sunt de 25 de ani tecucean şi de aproape 30 de ani în judeţul Galaţi. Port totuşi în mine cântece şi poezii de dor şi jale ale străbunilor mei ardeleni. Socotesc că acest lucru mă face să înţeleg mai bine astăzi ce înseamnă nevoia de cântec pentru un basarabean ce îşi plânge „osul rupt al existenţei” naţiei noastre. Am citit cu ani în urmă o astfel de poezie tămăduitoare de suflet a poetului basarabean Petru Zadnipru. Două din strofele ei le ştiu pe de rost. Şi de câte ori le rostesc îi dau dreptate lui Nichita „durerea se îmblânzeşte şi prin poezie”. Vi le spun şi dvs.: „Moldovenii când se strâng/ şi‑n petreceri se avântă/ la un colţ de masă plâng/ la alt colţ de masă cântă// Inima precum le‑ar fi/ glob cu două emisfere/ una noapte alta zi/ bucurie şi durere//.” Poate că nu va mai fi mult şi fractura se va suda, iar cântecul tămăduitor va rămâne doar o amintire.

R: În ce măsură îi este permis omului să intervină în frumuseţea naturii fără a comite o impietate? Mă gândesc aici la o observaţie a lui Simion Bărnuţiu dând exemplul mărului pădureţ care produce doar încântare privirii când înfloreşte dar omul îl poate face să fie şi roditor.

Dr. P.B.: Se întâmplă adesea ca de la admiraţie omul să treacă la poftă şi atunci urmăreşte o sporire a sensibilului. Există totuşi frumuseţi naturale care merită să fie păstrate aşa. Îmi vine în minte, după observaţia lui Bărnuţiu, „Pasul Merişor” dinspre Ţara Haţegului. Acolo şoseaua este străjuită de păduri întinse pe coline şi văi încărcate cu rotiri florale ca o broderie din coroane albe de măr. Bineînţeles de măr pădureţ. Sunt bucuros că într‑un colţ de lume mai există încă o pădure de fag numită „Pădurea Merişor” cu pâlcuri de pomi fructiferi numiţi „Meri Pădureţi”. Cine ar îndrăzni să strice o astfel de armonie?!

R: După unii esteticieni arta trebuie să fie frumoasă în sine, ea nu trebuie să aibă o tentă. Dar iată ce spunea Eminescu: „Forma fără idee de ea nu are esenţă, cadavrul fără suflet nu are existenţă, lumea fără Eu nu are existenţă”. Totuşi arta prin însăşi menirea sa de a reda Binele, Adevărul, Frumosul, nu este prin sine cu tendinţă?

Dr. P.B.: Dacă prin tendinţă înţelegem neapărat un mesaj, atunci da, arta întotdeauna are aşa ceva. Dar fără îndoială există şi creaţie de dragul creaţiei pe care Maiorescu în polemica sa cu Gherea o numea „une noble inutilité” după expresia doamnei De Stael. Nu cred că am avut vreo tendinţă când am creat, de pildă, următoarele versuri: „Ziua mă prinde bezna în valuri/ Noaptea în somn alerg şi revin/ Şi mă lovesc ca apa de maluri/ Când simte că‑i vadul prea plin.” Am transpus ceea ce simţeam în momentul optim al creării şi nimic mai mult. Sau: „Cu planeta alerg, după ea mă rotesc/ Şi ca ea îmi înclin tot ce am pământesc/ Cu planeta răsar, cu planeta apun/Ca pământul ce‑l calc pot să fiu rău sau bun,/ Omenesc.”

R: Într‑un aforism al său, Brâncuşi spunea că: „Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului”. Rezolvă arta actuală această necesitate?

Dr. P.B.: Am să vă răspund chiar cu opera lui Brâncuşi. Priviţi de jur împrejur „Pasărea Măiastră” şi veţi observa că nu are nici un cusur. Aşa trebuie să fie sufletul fiecăruia, dacă va avea ca ideal „Înaltul”. Priviţi „Cuminţenia Pământului” şi încercaţi să‑i imitaţi poziţia corpului. Veţi descoperi brusc, cât de mărunt vă este sufletul în tendinţa sa de a răsturna universul şi cât de măreţ în acelaşi timp în smerenia lui îngrămădită‑ntr‑un bolovan. Veţi trăi sentimentul dezamăgirii, al iluziilor pierdute, cu tot tragismul de până la urmă al existenţei umane, dar mai apoi şi sentimentul mai presus de oricare altul al împăcării cu sine şi cu Dumnezeu.

Mergeţi la Tg. Jiu, luaţi cina la masa celor douăsprezece scaune ale tăcerii dinaintea furtunii, rezemaţi‑vă invers decât Iuda în poarta sărutului şi gândiţi‑vă că Iisus a stat acolo să primească sărutarea ciumată a acestuia. Întoarceţi‑vă cu faţa spre Biserica Sfinţilor Apostoli pentru a constata că nu sunteţi singur şi îmbrăţişaţi cu privirea simbolul învierii şi înălţării la cer din coloana infinitului. Nu aţi făcut altceva decât o recapitulare a Evangheliei de la „cina cea de taină” la „învierea din morţi” şi vă rog spuneţi‑mi dacă mai aveţi vreo contrarietate a sufletului care să nu‑şi fi găsit alinare.

R: Faptul că arta trebuie să aibă acurateţe, că se adresează zonelor abisale ale sufletului, prin chintesenţa Binelui, Adevărului, Frumosului, poate fi deplină fără o încărcătură de sacralitate?

Dr. P.B.: Arta în sine, adevărata artă, este un dar divin, sacru. Expresia Septuagintei „pneumatos aistheseos” (duh de pricepere artistică) dăruit de Dumnezeu meşterilor constructori, mărturiseşte acest lucru. Chiar şi în lumea păgână (Homer, Pindar etc.) poezia era considerată un dar al zeilor. Că oamenii au tendinţa, conştientă sau nu, a desacralizării celor sfinte şi a sacralizării celor nesfinte este o demonstrare a faptului că: arta nu este întotdeauna sacră, dar sacrul este întotdeauna artă. Binele, Adevărul şi Frumosul sunt în gradul lor absolut Dumnezeu, iar arta o imitaţie a Lui.

„De ce mă numeşti bun?” întreba Iisus. „Binele este unul singur: Dumnezeu”.

„Dar adevărul ce‑i?” întreba Pilat, cu ochii pironiţi asupra Adevărului din faţa sa, ascuns privirii sufletului său preocupat de prietenia Caesarului.

„Tu eşti cel mai frumos dintre oameni”, scria psalmistul profeţind spre Christos sub inspiraţie divină.

În medicină ca şi în poezie sacrul se împleteşte cu cel care se îndeletniceşte cu ele. Democrit este primul scriitor care a susţinut că cele mai bune poezii sunt cele compuse „cuprins de inspiraţie şi de suflul sfânt”, iar medicii au susţinut dintotdeauna că sine furore, fără inspiraţie de moment, nu poate fi rezolvată o urgenţă în timp util şi grad optim cu toată ştiinţa de carte de care dispune cineva.

Handel a remarcat că oratoriul Messia nu e creaţia lui, ci a lui Dumnezeu prin el. Iar Hipocrat, părintele medicinii şi toţi urmaşii lui mai recunosc şi astăzi că: medicul doar îngrijeşte, iar cel ce vindecă este Dumnezeu.

R: Mulţumim dlui dr. Petru Blaj pentru plasticitatea şi profunzimea cuvintelor sale, şi fie ca ele să contribuie la pacea şi armonia sufletului nostru.

Interviu realizat de Tănase Dănăilă