Interviu cu Paul Blaj

Existenţa mea, ca poet, se află undeva
între Dumnezeu şi oameni

Motto: Poezia e umbra vieţii trăite

ascunsă în frumuseţi grăite

Tudor Arghezi

Poetul. Un donator de sânge

la spitalul cuvintelor

Lucian Blaga

„Eu sunt cel ce voi fi” mai spune la ceasul confesiunilor, tânărul plin de mister, poetul Paul Blaj. Când cu timp în urmă l-am definit ca fiind nu doar poet, ci însuşi poezia sa „şi la chip şi la suflet şi în manifestare” era doar o intuiţie. Acum, când impresiile s-au decantat, a devenit o certitudine.

A fi generos în apreciere cu poetul paul blaj înseamnă a-i produce un disconfort intim şi a-i aduce un prejudiciu de imagine. Cuvintele spuse fără o temeinică motivaţie devin insignifiante. Despre el este suficient să spui exact cum este, important fiind să îi poţi surprinde personalitatea şi să îl încadrezi în perimetrul unei imagini cât mai apropiată de adevăr.

Dialogul cu poetul paul blaj este nu numai o terapie pentru suflet, dar se poate transforma într-un adevărat spectacol spiritual. Despre timpul petrecut cu el nu poţi spune că ai existat ci că ai trăit. Te plimbă prin lumea marii literaturi universale revărsând peste tine în cascadă poezie şi sclipiri din gândirea spiritelor luminate, introducându-te într-o stare cu totul specială care îţi va rămâne pentru multă vreme în sipetul memoriei.

Şi e normal să fie aşa de vreme ce a crescut într-un mediu de puritate morală, părinţii săi, intelectuali autentici, fiindu-i primii şi adevăraţii prieteni, iar el şi-a luminat stările la flacăra înaltei şcoli a poeziei.

Despre confraţii săi scriitori vorbeşte cu pasiune, alegându-şi cu grijă cuvintele iar despre distinsa Doamnă a poeziei noastre, Constanţa Buzea, care se pare că i-a fost primul său mentor, vorbeşte ca despre mama sa: cu iubire.

Privind dulcele său travaliu al creaţiei nu găsim cuvinte mai potrivite decât cele ale lui Jules Renard, care au fost scrise parcă anume pentru el: Trebuie să fii nu cel dintâi, ci unicul.

Vă invităm, dragi cititori, să vă delectaţi cu gândurile fosforescente ale unui tânăr poet, care, citându-l pe Sandor Petofi: Vrea să treacă prin viaţă nu doar să se strecoare.

Tănase Dănăilă: Pentru ca dialogul nostru să fie cât mai deschis, eliberat de corsetul protocolar, îţi propun să folosim forma de adresare la persoana a doua singular, aşa cum o facem şi în relaţia personală , precum şi în relaţia cu Dumnezeu. Acum, pentru că te afli sub lupă, am să îţi adresez celebra întrebare inchizitorială: Cine eşti dumneata, domnule paul blaj?

paul blaj : Dragă Tase, îţi mulţumesc pentru modul plăcut de tortură, fiindcă aşa îmi cade această întrebare a ta. Jose Saramago, dezvăluit mie de prietenul a. g. secară, scria la un moment dat: În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem. Şi mai spunea un om mai deştept decât noi (Spinoza) contrazicându-l oarecum pe Jose: De bună seamă că cele mai multe erori constau numai în aceea că nu denumim corect lucrurile. Dacă ar fi să prospiciem un răspuns, ţi-aş spune că eu sunt cel ce voi fi. Deloc ambiguu şi pompos. Pentru unii cititori poate ar părea că îi contrazic pe cei doi citaţi înainte. Însă nu! Pentru că fiind în prezent o enigmă pentru cei ce nu mă cunosc, mă definesc clar ca acel pe care ei îl vor cunoaşte mai târziu. Printre care şi un tânăr încântat de minunile mirării.

T.D.: Când ţi-am propus acest interviu am avut sentimentul că l-ai acceptat din jenă, doar pentru că firea ta delicată nu ştie să refuze. Ştiu că eşti de o discreţie evidentă, că nu îţi place zgomotul în jurul tău, dar într-atât încât să consideri o invitaţie la destăinuire ca pe un atentat la intimitate?

p. b. : Ai dreptate Tase, am avut acel sentiment de jenă, întrucât sunt tânăr, aceasta fiind cea mai mare vină a mea. Şi poţi să mă crezi pe cuvânt pentru că şi Philip Sidney a scris la un moment dat că: În ceea cel priveşte pe poet, el nu susţine nimic şi de aceea nu minte niciodată. Observi autoironia şi îmi place că zâmbeşti.

T.D. : Eşti, cred, cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor din filiala Bacău unde ai fost primit cu deschidere şi girat de nume sonore ale literaturii. Ai sentimentul că ai descălecat de pe un cal alb pe această câmpie a cuvintelor scrise, sau conştientizezi o responsabilitate care te determină la o nouă atitudine în faţa foii de scris?

p. b. : Calitatea de scriitor conferită de oameni avizaţi mă obligă la atitudini livreşti corespunzătoare. Prietenia lor aşijderea. Însă din liceu am realizat adevărul spuselor lui T. S. Eliot referitor la ceea ce scriu eu: Existenţa poemului se află undeva între scriitor şi cititor. Existenţa mea, ca poet, se află undeva între Dumnezeu şi oameni. Astfel, deşi îmi place să călăresc, nu o fac atunci când scriu, bineînţeles.

T.D. : „Nimeni nu ştie mai bine/ ca mine/ lătra înspre lanţuri…” Îmi imaginez că dacă acest strigăt interior ar fi rostit într-o piaţă, în public, ar zgudui auditoriul. De unde această stare revărsată atât de tranşant? Ai avut prilejul să simţi strânsoarea lanţurilor asupra spiritului tău?

p. b. : Am să îţi răspund prin gura unui scriitor şi îţi voi spune doar iniţialele lui, deşi sunt sigur că ştii la cine mă refer: Mergi până la capătul greşelilor tale, cel puţin al unora din ele, ca să le poţi cunoaşte cum trebuie tipul. Altminteri, oprindu-te la jumătatea drumului, vei merge mereu, mereu orbeşte, reluând de la un capăt la altul al vieţii acelaşi fel de greşeli, pe care unii le vor numi <destinul> tău. H. M. Iată un tip de cunoaştere „tranşant”.

T.D. : Facem parte din generaţii aflate la polul opus şi îţi propun un joc de imaginaţie. Să zicem că viaţa este un râu ce se revarsă învolburat. Eu mă aflu în aval, unde apa este tulbure pentru că a adunat din cale şi lucruri neplăcute. Cum se vede generaţia mea, literar vorbind, şi nu numai, privită din amonte, de la izvoare unde apa este limpede?

p. b. : Cine este în aval a trecut obligatoriu prin amonte. Reversul aserţiunii mele nu este plauzibil. Ceea ce întrezăresc, intrând în alegoria ta, este faptul că tot acolo ne vărsăm toţi. Însă lăsând-o la o parte, respectul pentru experienţă şi deschiderea de drumuri sunt insurmontabile.

T.D. : Cordialitatea este un gest de civilizaţie, însă nu exclude polemica. De aceea doresc să te provoc. Eu susţin că scrisul generaţiei tale este mai inteligent aşezat în pagină, mai nuanţat în idei interesante, dar mai tehnicizat, mai lipsit de emoţie şi fior estetic. Şi asta pentru că trăieşte pe fugă prieteniile, iubirile, sensibilităţile, vibraţiile la frumosul cotidian. Ultimele au încetat să mai fie stări de viaţă fireşti şi au devenit manifestări blitz, care au modificat-o structural. Te rog să îţi aperi generaţia şi să mă contrazici cu argumente.

p. b. : Alina Livia Lazăr, a. g. secară, Dinu Virgil, Violeta Savu, Dan Vâţă, Florentina Florin, Fabius Mohorea, Bianca Goean, Alex Boguş, Adina Hulubaş, Dorin Cozan, Ioana Bogdan, Vasile Munteanu, Ionuţ Petică, Gelu Vlaşin, Răzvan Ţupa, Ionuţ Caragea… ş. a. m. d. Şi mai sunt argumente. Există după fracturism şi postmodernism destulă opulenţă cu tipare bine înfipte în senzorial. Chiar în „fiorul estetic”. Nu putem fi catalogaţi ca generaţie după un Marius Ianuş, ci după Cristian Bădiliţă, părerea mea.

T.D. : „nu cred în munţii fără verticală/ care aruncă vorbe din olimp/ înguşti sub frunte, lăbărţaţi în timp/ privirea tânără uşor înşeală/ nu cred în munţii care au zăbală…”. Am citat aceste versuri care îţi aparţin, ca pretext pentru o întrebare. Ce ai face dacă, printr-o absurdă ipoteză, ţi s-ar pune zăbale, le-ai accepta gustul aşa cum au făcut-o generaţii ale isoriei sau, tranşant, cum te cred, ai „muşca” din ea?

p. b. : Foarte aleasă această întrebare şi cred că mă vei înţelege, dragă Tase. Tatăl meu a refuzat colaborarea cu securitatea în condiţii mult mai grele ca acum. Iar eu moştenesc ceva din felul lui de a fi. Pe de altă parte, privesc lucrurile precum Nabokov. Iată: Trebuie să se înţeleagă că în problemele de şah competiţia nu are loc între alb şi negru ci între persoana care compune problema şi persoana prezumptivă care o rezolvă. (la fel cum într-o operă de ficţiune de prima mână adevăratul conflict nu este între personaje, ci între autor şi lume)… Şi vine retorică întrebarea mea: cine să-mi pună zăbală şi de ce? Observi că zâmbesc.

T.D. : Prin însăşi culoarea sa, foaia scrisă impune respect. Eşti de acord că ea nu trebuie întinată , abuzându-se de libertatea de exprimare, cu refulări nepotrivite ci doar cu idei şi cuvinte care zidesc? Sunt eu un retrograd când spun că am unele cărţi ale generaţiei tale pe care le ţin în spatele rafturilor pentru a nu fi citite de firile mai delicate şi mai pudice, ba aş spune că mă jenez să le citesc şi singur, deşi sunt cu pretenţii de opere literare, unele chiar premiate?

p. b. : Aici, dragă Tase, pot să spun că am fost întotdeauna de partea eufemismului. Cred însă că ai cărţi dosite şi din generaţia ta, după cum bine ştii, premiate şi scrise de autori cunoscuţi, cu nume în literatura noastră actuală. Nu este cazul să dau exemple.

T.D. : Ai un scris cu profunde accente de originalitate, cu un colorat şi novator stil lexical, însă mi se pare că vrei să îl cifrezi oarecum, ascunzi prea mult mesajul în spatele cuvintelor. Faci asta dintr-un orgoliu personal, pentru că nu vrei să te destăinui liric oricui sau crezi că acesta este scrisul viitorului?

p. b. : Uite un răspuns al lui Cioran pe care îl „cunoşti” şi tu, dragă Tase, încă din tinereţile tale : Dacă unei opere i se atribuie un sens univoc, ea va fi condamnată fără apel ; despuiată de haloul de nedeterminare şi ambiguitate care-i flatează şi-i înmulţeşte glosatorii, ea se va nărui în mizeriile transparenţei şi, încetând să mai deruteze, va risca dezonoarea rezervată evidenţelor (…) opera e pierdută de îndată ce-i permite comentatorului să ştie la ce nivel al realului o poate situa şi cărei lumi îi este ecou.

T.D. : Legat de această întrebare, crezi că poezia trebuie să vină spre cititor sau cititorul este obligat să urce la înţelesul ei? Spun asta nu în sensul că poezia trebuie să facă anumite compromisuri valorice, ci în sensul de a face cu mâna cititorului, oarecum distanţat de stările lirice.

p. b. : Am să îţi redau câteva versuri ale scriitoarei Constanţa Buzea: citeşte şi nu te speria/ că nu-nţelegi de la-nceput/ citeşte şi a doua oară/ şi-a unsprezecea oară stăruind/ şi vei simţi cum leagănul se mişcă/ în foşnetul unor azururi/ şi stăruind te vei simţi citind/ stând între omoplaţii unui înger/ cuvintele ce n-au fost scrise încă...

T.D. : Recentul manifest literar „Boierismul” pe care îl susţii, deşi mi s-a părut că l-ai argumentat oarecum ironic, are un iz nostalgic, ceea ce mie îmi place. Există complementaritate între ideile pe care le propune şi concepţia şi stilul tău, evident personalizat şi ce impact crezi că va avea în lumea literară?

p. b. : Eu şi „Boierismul” avem unele tangenţe. Poate după cum spunea Barbilian despre locusul de întâlnire al poeziei cu geometria. Susţin manifestul în anumite limite pe care le-am definit în comentariul meu prin sintagma: „subscriu”!

T.D. : Trăiţi doi scriitori, tată şi fiu, în aceeaşi familie. Să nu îmi spui că sunteţi într-un permanent consens literar pentru că nu te cred. Vă aruncaţi petarde, fumigene – amicale desigur – unul altuia, pe care le consider necesare şi constructive?

p. b. : Afirmai că nu mă crezi. Aleg această variantă, dragă Tase! Nu mai zâmbi, eşti molipsitor!

T.D. : Cunoaşterea psihologiei cititorului este un ingredient al succesului?

p. b : Vezi, prin întrebarea aceasta îmi formulezi o regulă, aproape. Iar eu spun ca Beaumarchais: Regulile, mereu regulile, acest etern loc comun al spiritelor mediocre. În ce gen s-au văzut reguli care să creeze capodopere?

T.D. : Cine ţi-a luminat traseul în domeniul creaţiei şi ce repere morale şi estetice ai avut, sau eşti un ultraorgolios?

p. b. : Până acum am mai multe repere estetice, Constanţa Buzea fiind unul dintre ele. Mai apoi scriitori ca : Alexandru Lungu, Ilie Constantin, Dinu Flămând, Constantin Abăluţă, Gabriel Chifu, Marlena Braester, Paul Sân-Petru, ultimii doi fiindu-mi şi prieteni mai mari, dar apropiaţi, şi încă mai sunt de spus, dar cine să citească…? Iar cel moral este şi al tău, Christos!

T.D. : Crezi că opera literară trebuie să fie o oglindă a realităţii transfigurată artistic sau trebuie să traseze o direcţie?

p. b. : Opera literară fiind „o structură de valori” R. Wellek a spus asta, cred că acel cercetător al literaturii este pus în faţa unei probleme speciale. După umila mea părere, opera literară trebuie să fie în primul rând impregnată de valoare. Astfel va îndeplini mai mult decât ambele condiţii ridicate în întrebarea ta, ce nu sunt contrare.

T.D : Cum ţi se pare climatul cultural tecucean şi, prin extensie, climatul cultural general de astăzi?

p. b. : Dragă Tase, „climatul cultural tecucean” îmi pare favorabil tuturor concetăţenilor mei, în special noii generaţii, este preponderant activ şi plin de oameni, cu unele mici excepţii, minunaţi, care se dăruiesc scrisului. În ceea ce priveşte „climatul cultural general” permite-mi să răspund cu vocea lui Voltaire, mai apoi cu o întrebare: Toate genurile literare sunt bune, înafară de cele plictisitoare… Ai văzut scriitori plictisiţi?

Acesta este poetul paul blaj pentru care, aşa cum spunea Marcus Aurelius : „Prezentul este doar un punct din timpul nesfârşit”.

Să îi urmărim în continuare cu interes sporit evoluţia sa creatoare, pentru care nu îmi pot lua libertatea de a-i da propriile mele sfaturi, neavând această cădere, apelând din nou la cuvintele lui Marcus Aurelius: Rămâi simplu, bun, grav, natural, prieten al dreptăţii… binevoitor, amical, hotărât să acţionezi precum se cuvine

Atunci când ai spus că eşti „o enigmă” mi-ai citit gândul. Fii în continuare aşa, nu te dezvălui, lasă-ne nouă bucuria trudei de a te descifra, mai ales prin opera ta şi a te înţelege cu atâta putere de înţelegere de care suntem în stare.

Cu maturitatea ta de gândire, suntem siguri că eşti conştient de cuvintele lui A. D. Xenopol: Ideea valorii nu poate avea înţeles dacă ea nu slujeşte de măsură pentru fapte.

Şi dacă sunt adevărate cuvintele lui Jean Cocteau că Poezia este o minciună care spune totdeauna adevărul minte-ne în continuare că ne minţi frumos şi cu talent.

 septembrie, 2007